Ce forma are universul? 1/2

Mă tot întreb cum arată Universul desenat pe foaie. Este el pătrat, rotund, haotic sau ce altă formă are? Ştiu că simţurile mele umane mă împiedică să îl observ în mod direct, aşa că voi încerca să mă folosesc de raţiune pentru a-i da formă în mintea mea.

Ca să înţeleg întregul Univers, trebuie să mă gândesc mai întâi dince este format şi ce reprezintă fiecare bucată a lui. Principalele componente ale acestuia, în limbaj universal sunt: Spaţiul, Distanţa, Lumina, Timpul, Materia şi Sunetul Teoretic. Dupa înţelegerea fiecărei părţi va rezulta o formăcompletă : forma Universului.

Lumina

Înaite de toate, trebuie să menţionez că există lumină şi lumină vizibilă. Lumina vizibilă este radiaţia cu lungimea de undă detectată de ochiul uman, în timp ce lumina este întreaga radiaţie. Nu voi intra în detalii vorbind despre efectele, viteza sau compoziţia radiaţiei, aşa că mă voi rezuma doar la formă. Ştim că radiaţia pleacă dintr-un punct şi se îndreaptă într-un infinit de direcţii, iar că înacel punct este necesară prezenţa unui corp A (indiferent de natura acestuia -planetă, piatră, atom, etc.) şi alt corp B ce se învârte înjurul primului. Ţin să menţionez că radiaţia există chiar şi dacă punctul de origine a dispărut. Aşa că singurul loc unde nu a există radiaţie este acela unde nu se află nimic, iar forma întregii radiaţii are forma spaţiului.

Timpul

Dacă susţinem existenţa timpului, ocolind viziunea lui Gottfried Leibniz sau a lui Immanuel Kant, ştim de la Isaac Newton că el este alcătuit din două componente : linia timpului şi fremuri. Einstein completează această descriere şi afirmă că linia timpului este constantă, fremurile fiind relative cu spaţiul, implicit mişcarea. Aşadar,viteza trecerii timpului pentru un om care merge cu trenul este mai mică din perspectiva unei persoane ce circulă pe jos şi de asemenea viteza timpului pe Jupiter sau a unui alt loc ceexercită o forţă gravitaţională mai mare decât Terra este mai mică decât cea a omului ce se situează pe Pământ.

Înainte să pot determina forma timpului, trebuie să mă gândesc la evoluţia Universului. Din moment ce se ştie că în interiorul acestuia, componentele materiale se mişcă din ce în ce mai încet, pot concluziona că timpul este din ce în ce mai lent raportat la începutul Universului. În acest sens, forma timpului este cea a unui con cu ambele vârfuri spre infinit, cel îndreptat spre minus infinit aparţinând trecutului, iar cel spre plus infinit aparţinând viitorului.

O să revin asupra articolului...

Importanţa motivaţiei

Da, mă duelam cu o oarecare stare de lene înainte să încep să scriu aceste rânduri. Nici măcar tu nu te-ai trezit azi dimineaţă cu cea mai mare tragere de inimă, complet pregătit să renunţi la confortul visului din mintea ta. Peste tot văd oameni moleşiţi, care într-un mod sincer - ar prefera să închidă ochii pentru o secundă, decât să continue drumul pe care trebuie să înainteze.
Din păcate, de cele mai multe ori nu avem parte de o alegere care să ne aparţină în totalitate, şi nici care să ne încânte aşa cum ne-ar încânta decizia proprie. Astfel, suntem puşi în situaţia de a părăsi lejeritatea oferită de tentantul stat degeaba, şi de a o lua spre muncă, treburi, sau spre celelalte lucruri ce pur şi simplu zac pe 'Lista de făcut'.
Şi pentru aşa ceva, avem nevoie de motivare. După părerea mea, această noţiune este esenţială în viată, deseori situându-se pe un loc mai înalt decât ceilalţi termeni de pe podiumul priorităţilor.
Trebuie să recunosc că am căutat multă vreme secretul motivaţiei, fie citind articole sau sfaturi, fie întrebându-i pe cei ce s-au bucurat de cine ştie ce succes măreţ.
Am pus informaţia primită în practică, dar n-am dat peste niciun rezultat. Am încercat din nou, şi am eşuat. Încă o dată, şi încă o dată...
La momentul respectiv, n-am fost în stare să-mi dau seama că amânarea îndatoririlor şi tentaţiile cotidianului au construit o barieră în calea mult-aşteptatei mele motivaţii.
Aşadar, am aflat că determinarea vine din tine, şi nu din indicaţiile vreunui anonim de pe Internet. Tu eşti responsabil să te ridici din eterna relaxare, şi să-ţi îndrepţi paşii spre ceea ce ştii că trebuie să faci.
E important să fii motivat întrucât totul este strâns legat de succes. De tine depinde dacă atingi superioritatea cu faptele tale, sau dacă preferi să dormi cât e soarele sus pe cer. Tu eşti prioritar, tu ţii cheia realizărilor la care visezi, şi tot tu trebuie să fii energic şi pregătit. De tine depinde totul. De tine, şi de motivaţia pe care ţi-o acorzi.
Aşa că momentan, amână privitul la pixelii ecranului, ridică-te din scaunul în care stai atât de confortabil, şi fă odată ce ai de făcut -că de când tot amăni nici tu nu mai ştii!

Viziunea mea.

Într-o lume în care fiecare dintre noi îşi are propria părere, iar afirmarea acesteia nu mai capătă nicio individualitate, e greu să te ridici din mulţime şi să susţii lucrurile în care crezi făra a fi criticat sau considerat inferior. Practic, trebuie să fii mulţumit cu situaţia reală, chiar dacă nu ai fost ascultat sau luat în considerare aşa cum sperai.
Sinceră să fiu, nici nu mă aştept la altceva în ceea ce priveşte acest post. Nu prevăd nicio aclamare, ba din contră - în cazul în care vreo privire ajunge să se rătăcească printre aceste rânduri, sunt convinsă că ea nu va implica vreo reacţie prea pozitivă.
Totuşi, subiectul ce aşteaptă să fie discutat - religia - rămâne, la sfârşitul zilei, unul dintre cele mai intrigante lucruri despre care poţi purta o conversaţie. Părerea mea. E banal să te rezumi doar la nişte fapte deja consemnate, când îţi poţi adresa propriile întrebări şi nelămuriri.
Aşadar, despre asta va fi vorba în acest post. Nu voi intra în detalii, nu voi menţiona dedicarea sau naivitatea, şi nici nu voi aluneca pe culmea criticii jignitoare.
Doar îmi voi exprima părerea subiectivă, cu asigurarea de rigoare: nu este nimic personal!
Aşadar, încep prin a spune că îmi place să Îl consider pe Dumnezeu drept cineva de deasupra noastră, dar nu superior. Nu cred în Biblie sau în susţinerile Bisericii, aşa că nu Îl văd ca pe cineva care ne pedepseşte, sau care ne face să avem parte de insucces din când în când. Nu cred că El ar face rău. Iar toate evenimentele mai puţin roz - eşecul, moartea, nefericirea - au loc datorită unei alternanţe nepotrivite de momente, şi nu din cauza faptului că nu ne-am spus rugăciunea la timp, sau întrucât am 'păcătuit'. Nu îmi place să mă supun, şi nu cred că avem un Dumnezeu egoist, care să ne pună o piedică în cazul în care nu ne conformăm. Ca fapt divers, din moment ce nu cred în scrierile religioase, nici măcar nu am la ce să mă conformez.
După părerea mea, Dumnezeu, orice ar fi el - fiinţă extraterestră, reprezentarea abstractului ori pur şi simplu o entitate ce se află peste noi - este şi creatorul nostru.
E greu să înţelegi cum o persoană ca mine crede în noţiunea de Dumnezeu şi Creator, dar nu şi în alte implicaţii religioase.
Ei bine, în primul rând, nu am o părere fericită cu privire la Biblie şi Biserică. Poate erezia mea lucrează peste program, ori abilitatea de a crede fără a cerceta m-a părăsit, însă niciodată nu voi fi persoana care să creadă în absurd. Prefer să separ informaţia aberantă, sau exagerarea imaginaţiei de lucrurile în care doar crezi, fără să ai nevoie să le conteşti.
Iar în al doilea rând, admit conceptul de Dumnezeu întrucât am ajuns la concluzia că nu suntem lăsaţi de izbelişte. Mi s-a dovedit că mai devreme sau mai târziu nu eşti singur - şi la modul propriu, şi la cel spiritual. În plus, lucrurile se întâmplă, funcţionează şi astfel, odată cu întâmpinarea unui succes sau a unei provocări simţi, în funcţie de caz, nevoia de a mulţumi ori de a cere ajutorul.
Poate e prea îndrăzneţ să am o astfel de concepţie, şi să iau numai partea ideală şi veritabilă din 'Dumnezeu'. Dar până la proba contrarie, totul râmâne la latitudinea mea. Iar dacă exclud restul referinţelor, o fac pentru că am libertate, şi pentru că realismul îmi sugerează să trăiesc sceptic, nu naiv ori fals.

Job-ul meu

Tot încerc să descopăr care este secretul cu munca, şi care este cea mai bună alegere posibilă. Poate că am acest gând întrucât abia acum trebuie să o-ncep. Oricum, ideea este să mă decid acum, cât am timp.

Pentru început, trebuie să îmi aranjez priorităţile. Am de ales între timp liber, suma banilor, meseria şi locaţia. Timpul liber trebuie să fie de minim două zile pe săptămână, iar preferabil de o singura zi lucrătoare. Aş alege să fiu plătit ca sa stau degeaba, dar îmi este frică să nu mă plictisesc, iar mai puţin de două zile săptămânale nu îmi este suficient încât să trăiesc. Tot în cadrul timpului liber intră si concediul, ce poate fi de zero zile, asta în cazul în care sunt nevoit să lucrez o zi pe săptămână, însă dacă am două zile săptămânale libere, concediul trebuie să fie de un minim de trei săptămâni anual.

Suma banilor, deşi aparent cea mai importantă, se află pe locul doi în lista mea. Când vine vorba de bani, toată lumea vrea mai mulţi. Şi deşi şi eu îmi doresc acelaşi lucru, ştiu că cel mai probabil numărul lor este direct influențat de către timpul meu liber şi de meseria aleasă. Suma optimă pentru mine este una care îmi permite sa îmi cumpăr câte un televizor pe luna, să trăiesc singur, sa mănânc cât vreau şi ce vreau, să mă îmbrac decent, şi cel mai important să îmi permit să petrec concediul oriunde pe glob. Locația uneori pare să fie cea mai importantă, alteori ea nu contează deloc. De exemplu, în acest moment prefer să fiu undeva unde nu este foarte frig iarna, iar unde vara să pot umbla în tricou, dar nu sa nu fie prea cald. Iar cel mai important, în locul respectiv trebuie să găsesc oameni civilizați.

Meseria este ceva mai greu de ales, deoarece ea decide tot - timpul, banii - iar uneori chiar şi locația. Trebuie să mă gândesc la ceva ce pot face. Nu are rost să mă gândesc că este bine să fiu medic, astronaut sau mai stiu eu ce fizician, pentru că îmi este foarte clar faptul că nu am nicio şansă la aşa ceva. Cred ca ar fi drăguţ să fiu grafician sau aş putea să întreţin un anumit număr de PC-uri, cam astea două meserii îmi oferă timpul şi banii doriţi. Sau, aş putea deveni un blogger cu un câştig decent, deși nu mă văd scriind vreodată pe vreun blog. Da, cred că meseria de blogger îmi poate oferi tot ce îmi doresc: bani cu care sa mă plimb, timp liber sau măcar un program ales de mine.

Mâine dimineață mă apuc de scris, iar poimâine sunt bogat. Mă întreb de ce toata lumea consideră că banii se fac atât de greu: eu in doua zile o sa primesc tot ce îmi doresc. De fapt, primesc aproape tot, deoarece eu continui să visez că o să desfund wc-uri pe staţia spaţială. Dar mă mulțumesc cu bani mulți si cu timp liber…. A naibii alarmă, iar nu a funcționat. Mama dă şi tu 3 lei!

Singur în mulţime

Mă întreb cum de mă pot simţi ferit în două locuri atât de diferite…

Aşa cum este evident, sunt singur şi ascuns în casă, însă într-un mod puţin bizar îmi pot găsi intimitatea printre oameni. Atunci când ies în oraşul aglomerat, deşi în el trăiesc oameni ce îmi pot ruina singurătea, întâlnesc doar numere, numere ce se îndreaptă spre ceva, ceva ce uneori pare să se găsească în aceeaşi direcţie spre care mă îndrept, alteori opusă.

Observ numere ce folosesc telefoanele, mp3-uri, numere ce vorbesc tăcere, o gălăgioasă tăcere, şi mă simt din ce în ce mai rătăcit şi singur. Întâlnesc sentimente ce mă întristează, sentimente defecte de care nici nu sunt conştient. Într-un astfel de loc totul, devine confuz, nu ştiu ce vreau, nu ştiu dacă vreau sau nu să văd oameni, nu ştiu dacă eu sunt singurul ce există şi încerc să rezist tentaţiei de a-mi continua drumul fără să ştiu unde duce.

Încerc să aflu cine sunt şi ce caut, dar nu îmi pot da seama nici măcar de ce caut, iar încet-încet acest mediu mă fură, mă face să îl plac, să îl iubesc, încep să mă simt deosebit, încep să îmi zic că eu sunt singurul om, în timp ce restul sunt doar numere şi mă rătăcesc în propriile vise şi idei, iar viaţa îmi devine automată. Nu mai trebuie să gândesc sau să acţionez, totul întâmplându-se de la sine. Mă comport ca un simplu număr ce este om doar în interior.

Ajuns în singurătatea de acasă, încep să mă simt gol, epuizat, ca şi când aş fi interacţionat cu o mulţime de oameni. Abia aici numerele încep să capete feţe, iar eu realizez că numere cu suflet de om eram toţi, nu doar eu. Devin trist, iar întrucât realizez că nici măcar interiorul meu nu era special, îmi dau seama că suntem cu toţii singuri împreună, eu fiind doar un alt pasager.

Apocalipsa lor

În mod normal ne temem de moarte, însă când vine vorba de Apocalipsă, lucrurile se schimbă puţin : brusc, teama se transformă într-o anumită formă de dorinţă. E ca şi când Apocalipsa nu înseamnă şi moartea noastră, ci doar a altora, a unor oameni necunoscuţi, eventual ireali, sau ca şi când moartea nu se regăseste în Apocalipsă.

Printr-o analiză brută şi ignorantă, se poate spune că rasa umană este o rasă sinucigaşă sau măcar, o rasă iubitoare de sfârşit, însă aşa cum am zis, aceasta este o analiză puţin ruptă de realitate. De ce? În afară de motivele individuale, motive mult prea numeroase pentru a fi discutate într-un timp decent, mai sunt şi motivele ce ţin de turma cărei aparţii…

Din punct de vedere al creştinilor, sfârşitul omenirii nu este neapărat ceva negativ, el nu reprezintă moartea, ci mai degrabă o ultimă separaţie între omul ce merită să trăiască într-un paradis etern şi cel ce va fi pedepsit o veşnicie pentru greşelile sale. Şi cum cel ce este creştin este şi iertat, brusc Apocalipsa devine începutul vieţii perfecte.

Omul de ştiinţă este prea ocupat să se gândeasca la cum va opri Apocalipsa, pentru a avea timp să se gândească şi la ea. Din punctul lui de vedere, pericolele trebuiesc identificate, analizate şi eliminate. El este calm, neîncrezator, dar nu şi ignorant. Şi cel mai important, nu îşi permite să fie om şi să se sperie. Oricum ar fi pus în faţa Apocalipsei, el ar fi mai degrabă tentat să o scrie în cartea de istorie decât să se sperie.

Apocalipsa paranoicului este, de fiecare dată, a doua zi. Acesta este un motiv de teamă, dar în acelaşi timp îi oferă prilejul de a se simţi neputincios, frustrat. Frustare ce apare în urma faptului că el este singurul om ce realizează că Apocalipsa este mâine, sentiment ce îl face să pice în penibil discutând încontinuu despre asta. Evident că un astfel de om se bucură la sosirea Apocalipsei, ea reprezentând momentul în care poate în sfârşit să arate unei lumi întregi că a avut dreptate atunci a prevestit-o.

Plictisitul este sătul de viaţa lui banală, aşa că el caută un lucru spectaculos, aprinde televizorul, vede o revoluţie, un razboi… dar evident că nu este mulţumit - doar este plictisit, iar războaie şi revoluţii au mai fost. Aşa că se uita pe Internet şi găseşte una dintre cele multe Apocalipse procnozate. Astfel, se gândeşte că un astfel de eveniment îi poate da viaţă. Dacă nici măcar ceva ce se întâmplă o singură data în lume nu îl învie, atunci ce?

Muncitorul se gândeşte că moartea şefului este o altă minciună, asemnătoare aceleia în care i se promiteau concediu şi salariu mare. Aşadar, categoria de faţă este perfect nemişcată de această întâmplare. El va continua să muncească.

Bancherul va sări în sus la auzirea unei astfel de veşti. Apocalipsa înseamnă oameni disperaţi, speriaţi, eventual morti, lucru ce egalează cu o criză economică ce rezultă în înghiţirea bancherilor mici şi specularea pieţei. Iar cel mai important - în urma unei asemenea exterminări, el are loc să îşi pună de această dată casa fără gard sau cameră de filmat, şi poate chiar va reuşi să nu mai umble cu soşetele rupte care aveau ca scop sa îl arate sărac.

În mod evident, lista poate continua, dar mă voi opri aici, acum, terminând cu mine. Eu mă duc să beau o bere, că daca tot nu moare nimeni la Apocalipsă, nu sunt eu mai prost să mor.

Ce vei fi?

Cu toţii am trăit acel moment juvenil al vieţii în care ne doream cu o oarecare intensitate să creştem, să atingem anumite aspiraţii, să obţinem lucrurile pe care ni le-am dorit dintotdeauna ori să hoinărim prin locurile la care am visat cu ochii deschişi. Sunt convinsă că într-un anumit punct, fiecare dintre noi a fost curios cu privire la viitor, sau dornic să vadă imaginea persoanei ce va deveni peste ani. E imposibil să nu te fi gândit dacă la vârsta maturităţii vei fi ajuns în locul spre care ai ţintit, dacă te vei fi bucurat de gloria realizării sau dacă vei fi ajuns doar un simplu om.

Acum ştii. Ştii unde te afli, ştii care sunt sarcinile tale, şi eşti conştient că te găseşti chiar în mijlocul acelui moment pe care voiai să îl afli odinioară. Dar totuşi, nu s-a terminat. Te-ai obişnuit cu banalitatea zilei, însă încă mai ai reflecţii despre viitor. Aşadar, e imposibil să stai fără a medita la următorul stop pe care îl vei face, la următorul popas în jurul căruia te vei opri sau la oamenii care sunt pe cale să te întâlnească.E de datoria fiinţei umane să fie curioasă, şi dornică să sară peste prezent. Dar totuşi, întrebarea rămâne: „Chiar vrei să ştii ce se va întâmpla cu tine? Vrei într-adevăr asta?”

Un răspuns instantaneu probabil este „Da”. Ar fi destul de uimitor să urmăreşti secvenţele pe care nici măcar nu le-ai trăit, sau pe care nici nu ţi le imaginai. Şi totuşi, aflarea propriului viitor e un mecanism mult prea ciudat, mult prea neinteligibil şi într-o oarecare măsură, periculos.

În primul rând, conceptul în sine pare relativ imposibil. Doar gândeşte-te: ai putea urmări un film a cărui scenariu nu a fost scris? Ai putea citi o carte a cărei autor nici măcar nu a luat trasat o linie pe hârtie? Pe acelaşi principiu merge, după părerea mea, şi aflarea viitorului. Totul reprezintă o imensă provocare psihologică. Unde va trebui să ajungă ştiinţa, astfel încât să fim capabili să luăm în considerare acest aspect? Şi mai ales, va fi vreodată cu adevărat posibil?

În al doilea rând, ar trebui să ne gândim cum ar afecta asta prezentul. Într-adevăr, pare ideal să ştii dacă vei fi reuşit în domeniul spre care aspiri, sau dacă vei fi realizat lucrurile pe care ţi le planificai odinioară. Te gândeşti, totuşi, să iei în calcul şi părţile mai puţin incredibile? Cum ai reacţiona dacă apogeul ştiinţei ar fi atins, viitorul ar putea fi aflat mai uşor ca niciodată, însă ai primi vestea că în câteva săptămâni nu vei mai trăi. Exemplul e dur, dar relevant. Vei mai putea să faci aceleaşi lucruri pe care le făceai şi înainte? Vei mai putea trece prin zi cu aceeaşi uşurinţă? Cum vei putea să parcurgi cotidianul, ştiind că fiecare pas te aduce mai aproape de nimic?

Dar spre final, să luăm în calcul şi lucrurile plăcute. Să presupunem, prin absurd, că momentan eşti doar un alt trecător grăbit, pe o stradă dintr-un oraş aglomerat. Nu ai avut prea mult succes de-a lungul timpului, şi nici nu ai contribuit semnificativ la mersul lucrurilor. Totuşi, printr-o întâmplare fantastică, afli că într-un anumit punct, vei fi ajuns unul dintre cei mai influenţi oameni ai viitorului, un om din calea căruia ceilalţi se dau deoparte şi spre care privesc cu nimic altceva decât admiraţie. Cum vei reacţiona, ştiind că toată viaţa ta nu ai făcut nimic ce ar sugera că vei ajunge într-o asemena poziţie? Vei lua, probabil, parte la un episod asemănător celui de mai sus, şi vei fi disperat să ştii pe ce cale ai apucat astfel încât lucrurile s-au schimbat atât de mult.

În concluzie, ce rol ar mai avea destinul dacă tu ai fi conştient deja de viitorul tău? Unde va fi curiozitatea, unde se va situa determinarea, şi ce se va întâmpla cu planurile tale? Gândeşte-te la viitor ca la un cadou de Crăciun ce te aşteaptă undeva pe un raft. Suspansul e imens, şi tentaţia să îl deschizi chiar acum este considerabilă. Dar odată ce ridici capacul cutiei, vei regreta. Vei regreta pentru că vei şti ce e înăuntru, şi pentru că îţi va părea rău că nu ai aşteptat momentul oportun, în care totul avea să vină de la sine. Aflarea viitorului, la fel ca şi despachetarea timpurie a unui cadou, e o alegere care, odată făcută, te va face să îţi doreşti să fi fost mai chibzuit şi să repari greşeala făcută. Dar asta, la rândul ei, ridică o nouă întrebare: ai prefera să fii capabil să îţi schimbi trecutul?