Într-o lume în care fiecare dintre noi îşi are propria părere, iar afirmarea acesteia nu mai capătă nicio individualitate, e greu să te ridici din mulţime şi să susţii lucrurile în care crezi făra a fi criticat sau considerat inferior. Practic, trebuie să fii mulţumit cu situaţia reală, chiar dacă nu ai fost ascultat sau luat în considerare aşa cum sperai.
Sinceră să fiu, nici nu mă aştept la altceva în ceea ce priveşte acest post. Nu prevăd nicio aclamare, ba din contră - în cazul în care vreo privire ajunge să se rătăcească printre aceste rânduri, sunt convinsă că ea nu va implica vreo reacţie prea pozitivă.
Totuşi, subiectul ce aşteaptă să fie discutat - religia - rămâne, la sfârşitul zilei, unul dintre cele mai intrigante lucruri despre care poţi purta o conversaţie. Părerea mea. E banal să te rezumi doar la nişte fapte deja consemnate, când îţi poţi adresa propriile întrebări şi nelămuriri.
Aşadar, despre asta va fi vorba în acest post. Nu voi intra în detalii, nu voi menţiona dedicarea sau naivitatea, şi nici nu voi aluneca pe culmea criticii jignitoare.
Doar îmi voi exprima părerea subiectivă, cu asigurarea de rigoare: nu este nimic personal!
Aşadar, încep prin a spune că îmi place să Îl consider pe Dumnezeu drept cineva de deasupra noastră, dar nu superior. Nu cred în Biblie sau în susţinerile Bisericii, aşa că nu Îl văd ca pe cineva care ne pedepseşte, sau care ne face să avem parte de insucces din când în când. Nu cred că El ar face rău. Iar toate evenimentele mai puţin roz - eşecul, moartea, nefericirea - au loc datorită unei alternanţe nepotrivite de momente, şi nu din cauza faptului că nu ne-am spus rugăciunea la timp, sau întrucât am 'păcătuit'. Nu îmi place să mă supun, şi nu cred că avem un Dumnezeu egoist, care să ne pună o piedică în cazul în care nu ne conformăm. Ca fapt divers, din moment ce nu cred în scrierile religioase, nici măcar nu am la ce să mă conformez.
După părerea mea, Dumnezeu, orice ar fi el - fiinţă extraterestră, reprezentarea abstractului ori pur şi simplu o entitate ce se află peste noi - este şi creatorul nostru.
E greu să înţelegi cum o persoană ca mine crede în noţiunea de Dumnezeu şi Creator, dar nu şi în alte implicaţii religioase.
Ei bine, în primul rând, nu am o părere fericită cu privire la Biblie şi Biserică. Poate erezia mea lucrează peste program, ori abilitatea de a crede fără a cerceta m-a părăsit, însă niciodată nu voi fi persoana care să creadă în absurd. Prefer să separ informaţia aberantă, sau exagerarea imaginaţiei de lucrurile în care doar crezi, fără să ai nevoie să le conteşti.
Iar în al doilea rând, admit conceptul de Dumnezeu întrucât am ajuns la concluzia că nu suntem lăsaţi de izbelişte. Mi s-a dovedit că mai devreme sau mai târziu nu eşti singur - şi la modul propriu, şi la cel spiritual. În plus, lucrurile se întâmplă, funcţionează şi astfel, odată cu întâmpinarea unui succes sau a unei provocări simţi, în funcţie de caz, nevoia de a mulţumi ori de a cere ajutorul.
Poate e prea îndrăzneţ să am o astfel de concepţie, şi să iau numai partea ideală şi veritabilă din 'Dumnezeu'. Dar până la proba contrarie, totul râmâne la latitudinea mea. Iar dacă exclud restul referinţelor, o fac pentru că am libertate, şi pentru că realismul îmi sugerează să trăiesc sceptic, nu naiv ori fals.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu