În mod normal ne temem de moarte, însă când vine vorba de Apocalipsă, lucrurile se schimbă puţin : brusc, teama se transformă într-o anumită formă de dorinţă. E ca şi când Apocalipsa nu înseamnă şi moartea noastră, ci doar a altora, a unor oameni necunoscuţi, eventual ireali, sau ca şi când moartea nu se regăseste în Apocalipsă.
Printr-o analiză brută şi ignorantă, se poate spune că rasa umană este o rasă sinucigaşă sau măcar, o rasă iubitoare de sfârşit, însă aşa cum am zis, aceasta este o analiză puţin ruptă de realitate. De ce? În afară de motivele individuale, motive mult prea numeroase pentru a fi discutate într-un timp decent, mai sunt şi motivele ce ţin de turma cărei aparţii…
Din punct de vedere al creştinilor, sfârşitul omenirii nu este neapărat ceva negativ, el nu reprezintă moartea, ci mai degrabă o ultimă separaţie între omul ce merită să trăiască într-un paradis etern şi cel ce va fi pedepsit o veşnicie pentru greşelile sale. Şi cum cel ce este creştin este şi iertat, brusc Apocalipsa devine începutul vieţii perfecte.
Omul de ştiinţă este prea ocupat să se gândeasca la cum va opri Apocalipsa, pentru a avea timp să se gândească şi la ea. Din punctul lui de vedere, pericolele trebuiesc identificate, analizate şi eliminate. El este calm, neîncrezator, dar nu şi ignorant. Şi cel mai important, nu îşi permite să fie om şi să se sperie. Oricum ar fi pus în faţa Apocalipsei, el ar fi mai degrabă tentat să o scrie în cartea de istorie decât să se sperie.
Apocalipsa paranoicului este, de fiecare dată, a doua zi. Acesta este un motiv de teamă, dar în acelaşi timp îi oferă prilejul de a se simţi neputincios, frustrat. Frustare ce apare în urma faptului că el este singurul om ce realizează că Apocalipsa este mâine, sentiment ce îl face să pice în penibil discutând încontinuu despre asta. Evident că un astfel de om se bucură la sosirea Apocalipsei, ea reprezentând momentul în care poate în sfârşit să arate unei lumi întregi că a avut dreptate atunci a prevestit-o.
Plictisitul este sătul de viaţa lui banală, aşa că el caută un lucru spectaculos, aprinde televizorul, vede o revoluţie, un razboi… dar evident că nu este mulţumit - doar este plictisit, iar războaie şi revoluţii au mai fost. Aşa că se uita pe Internet şi găseşte una dintre cele multe Apocalipse procnozate. Astfel, se gândeşte că un astfel de eveniment îi poate da viaţă. Dacă nici măcar ceva ce se întâmplă o singură data în lume nu îl învie, atunci ce?
Muncitorul se gândeşte că moartea şefului este o altă minciună, asemnătoare aceleia în care i se promiteau concediu şi salariu mare. Aşadar, categoria de faţă este perfect nemişcată de această întâmplare. El va continua să muncească.
Bancherul va sări în sus la auzirea unei astfel de veşti. Apocalipsa înseamnă oameni disperaţi, speriaţi, eventual morti, lucru ce egalează cu o criză economică ce rezultă în înghiţirea bancherilor mici şi specularea pieţei. Iar cel mai important - în urma unei asemenea exterminări, el are loc să îşi pună de această dată casa fără gard sau cameră de filmat, şi poate chiar va reuşi să nu mai umble cu soşetele rupte care aveau ca scop sa îl arate sărac.
În mod evident, lista poate continua, dar mă voi opri aici, acum, terminând cu mine. Eu mă duc să beau o bere, că daca tot nu moare nimeni la Apocalipsă, nu sunt eu mai prost să mor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu