Singur în mulţime

Mă întreb cum de mă pot simţi ferit în două locuri atât de diferite…

Aşa cum este evident, sunt singur şi ascuns în casă, însă într-un mod puţin bizar îmi pot găsi intimitatea printre oameni. Atunci când ies în oraşul aglomerat, deşi în el trăiesc oameni ce îmi pot ruina singurătea, întâlnesc doar numere, numere ce se îndreaptă spre ceva, ceva ce uneori pare să se găsească în aceeaşi direcţie spre care mă îndrept, alteori opusă.

Observ numere ce folosesc telefoanele, mp3-uri, numere ce vorbesc tăcere, o gălăgioasă tăcere, şi mă simt din ce în ce mai rătăcit şi singur. Întâlnesc sentimente ce mă întristează, sentimente defecte de care nici nu sunt conştient. Într-un astfel de loc totul, devine confuz, nu ştiu ce vreau, nu ştiu dacă vreau sau nu să văd oameni, nu ştiu dacă eu sunt singurul ce există şi încerc să rezist tentaţiei de a-mi continua drumul fără să ştiu unde duce.

Încerc să aflu cine sunt şi ce caut, dar nu îmi pot da seama nici măcar de ce caut, iar încet-încet acest mediu mă fură, mă face să îl plac, să îl iubesc, încep să mă simt deosebit, încep să îmi zic că eu sunt singurul om, în timp ce restul sunt doar numere şi mă rătăcesc în propriile vise şi idei, iar viaţa îmi devine automată. Nu mai trebuie să gândesc sau să acţionez, totul întâmplându-se de la sine. Mă comport ca un simplu număr ce este om doar în interior.

Ajuns în singurătatea de acasă, încep să mă simt gol, epuizat, ca şi când aş fi interacţionat cu o mulţime de oameni. Abia aici numerele încep să capete feţe, iar eu realizez că numere cu suflet de om eram toţi, nu doar eu. Devin trist, iar întrucât realizez că nici măcar interiorul meu nu era special, îmi dau seama că suntem cu toţii singuri împreună, eu fiind doar un alt pasager.